Montag, 22. Dezember 2008

Himalaya: ziua 4 trek: 22.12.2008 - Tal-Tamang

Luni, 22 decembrie 2008, Himalaya, Nepal, Circuitul Annapurna
Tal (1.700 m) – Tamang (2.600 m alt.)
 8 ore mers + 1 ora pauza

La 06:45 eram deja treaza, era un frig crancen, un frig rece, patrunzator, dar nu umed, era ca o prospetime foarte intensa. Dormisem bine si acum imi scoteam de prin sacul de dormit toate cele cu care imparteam spatiul calduros peste noapte: bateriile, bidonul cu apa, lanterna, aparatul foto, sosetele, tricoul.
Eram refacuta, plina de energie, aspirina luata inainte de culcare isi facuse efectul, nu mai simteam nici o durere la umeri si doream sa o iau din loc. Desi nu stabilisem un program cu Hari, era de la sine-inteles ca plecarea pe traseu trebuia sa fie undeva intre 8 si 9 dimineata. In fond, seara de culcai atat de neobisnuit de devreme, incat nu era nici un efort sa pleci atat de devreme si pe munte este recomandabil sa ai o anumita disciplina, sa iti rezervi marje de timp pentru situatii neprevazute.
Nu am simtit niciodata nevoia sa il intreb pe Hari, in avans, cum va fi traseul din ziua urmatoare. Cred ca imi placea elementul-surpriza. Avand in vedere apropierile dintre asezari, aveai sentimentul de siguranta ca te poti opri oricand obosesti, fie pentru a te alimenta, fie pentru a ramane peste noapte. Situatia s-a mai modificat in zilele urmatoare, distantele s-au marit, am trecut prin asezari “inchise” pe timp de iarna, dar, cu o singura exceptie, situatia nu a disperat niciodata. Per ansamblu, cred ca ma asteptam la mult mai greu si poate de aceea mi-a fost destul de usor sa fac acest circuit, desi nu neg ca greutatea din spate m-a cam secat de cateva ori. Daca ar fi sa schimb ceva, ar fi rucsacul si flexibilitatea, in sensul ca m-as mai abate de la drumul drept. Aici un rol important l-a jucat ghidul ales, care nu avea in el nici un pic de spirit de aventura si care probabil era chinuit de ideea ca trebuia sa faca acest traseu, pentru bani, departe de familia sa. Desi nu mai fusese pe acest circuit de multi ani, nici macar o data nu am surprins la el o bucurie fata de ceea ce ne inconjura, niciodata nu a propus sa pasim si in dreapta potecii, nu doar inainte, niciodata nu a sugerat vreo activitate sau vreo oprire “non-conformista”, a fost o prezenta plictisitoare si pur formala. Sper din suflet ca la o viitoare aventura in Himalaya sa gasesc o alt fel de personalitate.
Nu imi dadeam seama ca urma o dramatica schimbare de peisaj sau ca ceea ce ma inconjura in acea dimineata avea sa ramana pur si simplu unic prin salbaticie si culori. Eram plina de entuziasm, putin trista ca nu aveam cu cine sa impartasesc emotiile ce dadeau pe dinafara. M-am echipat, cu mare grija am dus rucsacul jos (scara de lemn care ducea la parter era aproape verticala si in interior era intuneric), i-am dat lui Hari sacul meu de dormit, am servit micul dejun, mi-am umplut termosul de inox cu ceai fierbinte, am mai facut cateva fotografii si la 8:30 paseam peste barna de lemn de la iesirea din gradina complexului Paradise, continuand drumul de ieri spre dreapta, direct catre arcada ce probabil simboliza acum iesirea din Tal. Simteam o ruptura zgomotoasa in suflet, dar ….. calatorului ii sta bine cu drumul, nu? Grupul celorlalti turisti parasise locul de jumatate de ora deja, Ana si Kul mai zaboveau, Ana nu se simtea prea in apele ei.
Odata pasind la dreapta in fata se intindea drumul, caldarea in care ne aflam, strajuita pe dreapta de peretele inalt si masiv de munte, iar in stanga de o mare de nisip alb si de firul turcoaz al raului Marsyangdi, se ingusta spectaculos. Desi nu imi venea sa cred de la distanta aceea, drumul devenea o poteca ce urca in trepte de piatra masiva si se ingusta amenintator, prelingandu-se in mod acrobatic pe langa piatra carga a muntelui si privind spre involburarea raului putin sugrumat. Vedeam un sir indian colorat miscandu-se, dar eram mult prea departe pentru a-mi da seama daca erau turistii plecati la ora 8 sau daca era o lunga caravana de asini.
Am trecut pe sub arcada (kani) peste care tronau cele trei insemne de factura religioasa, de culori diferite: alb, caramiziu si cenusiu. Din pacate, nu stiu inca ce anume reprezinta. Spre deosebire de kani de la intrarea in Tal, unde spatiul permitea, aceasta delimita foarte strict drumul, fiind practic imposibil sa nu treci pe sub ea, asa cum ar fi fost traditional, indiferent din ce directie veneai. Din directia mea, pe dreapta era un gard inaltat din pietre suprapuse, de cel putin un metru inaltime, iar pe dreapta cadea abrupt malul spre rau. Deci un localnic sau o caravana cu asini nu putea trece prin stanga. Din acest punct de vedere, nerespectandu-se credinta si traditia, nu am inteles sensul localizarii ei acolo. Am urmat incet drumul, Hari inca nu pornise si el la drum, am cam mers singura o buna bucata de drum si am facut o serie de fotografii. De fat, azi am mers absolut singura timp de 3 ore si chiar am savurat acest lucru. Avand in vedere ca nu exista o compatibilitate comunicationala cu ghidul nepalez, preferam sa merg singura, sa nu ma simt apasata de tacerea dintre noi, dar stiinc ca e undeva, fie in spate, fie in fata mea. 
 *priviti cu atentie poza, treptele se unduiesc pana jos de tot, departe, unde se vad doua siluete, apoi urca din nou .... si tot asa ....
Ma aflam sus, pregatindu-ma sa incep o coborare abrupta si foarte ingusta, periculoasa prin lipsa spatiului, cand m-am intors sa privesc in spate si am vazut o caravana numeroasa de asini incarcati ce nu puteau fi opriti. Ca urmare am stationat si le-am facut loc sa treaca, asteptand vreo 20 de minute pana sa ma depaseasca si cel care ii mana de la spate. Coborarea pe treptele de stanca s-a revarsat neasteptat intr-o noua deschidere ce se tavalea pe o intindere de nisip alb, si in dreapta, si in stanga. Nisip din cel mai fin. Am parasit poteca, am gasit un bolovan sa imi fixez aparatul de fotografiat si mi-am facut cateva poze, imortalizand entuziasmul clipei, debordam de fascinatie. Era, din nou, o combinatie de culori inedita in contextul acela: eu eram cu pantaloni negri, mulati, un tricou negru (costumatie imprumutata din garderoba mea de biker, ideala), esarfa rosie la gat, palaria albastra cu Kilimanjaro inzapezit, sezand pe nisipul alb si in spate curgand turcoazul raului. Si imbratisam la propriu intreaga emotie a momentului care se scurgea ireversibil si inevitabil.
A aparut si Hari, care a trecut pe langa mine, fara nici un cuvant. Din sens opus venea acum o alta caravana de asini, mai mica, la fel de incarcati, i-am surprins cand tocmai treceau cuminti pe sub o plomba stancoasa pe care era aplicata o stampila rosie maoista, enorma. Am ajuns curand la un pod suspendat, lung de vreo 60 de metri (1.850 m alt.) si aici am asteptat din nou vreo 15 minute, pana sa treaca intreaga caravana pe care o lasasem anterior sa ma depaseasca. La capatul celalalt al podului, drumul taia abrupt stancaria, castigand din nou rapid in altitudine. Caldarea in care era situat Tal nu se mai vedea, treceam mai departe, ca atunci cand dai pagina la o carte. Urcam cu atentie in serpentine prafuite, scurte si stranse, eram singura, Hari nu se vedea si in urma mea iar nu se vedea nimeni. Deodata am auzit din nou zgomot de talangi si un cap de asin a aparut de sus, la o diferenta de vreo 3 serpentine. M-am oprit, gasind un spatiu stabil si destul de departe de o eventuala lovitura, caci daca vreun asin s-ar fi lovit de mine sau de rucsacul din spatele meu, perspectiva prabusirii spre rau nu ar fi fost deloc imbucuratoare. Am asistat la o scena absolut induiosatoare, in fata careia chiar nu am stiut ce sa fac. 
Cand credeam ca nu mai vine nici un patruped, in curba isi face din nou aparitia un asin obosit, incetineste absolut epuizat, se uita la mine si se prabuseste incetisor. Nu avea incarcatura. Eram singura si nu am avut curajul sa ma apropii de el, ar fi trebuit sa imi dau rucsacul jos in primul rand si spatiul nu prea imi permitea libertate de miscare. Un al doilea asin a venit, a trecut incet pe langa cel prabusit, care respira cu greu, a trecut pe langa mine intrand in curba coboratoare spre dreapta, s-a oprit in panta si a intors capul, uitandu-se cu o blandete sfasietoare catre camaradul sau de munca …… am simtit ca pufnesc in plans, asa ca am urcat mai departe fara sa ma uit in urma. Eram sigura ca va veni ingrijitorul lor dar, sincer vorbind, nu am mai vazut pe nimeni venind si nu imi pot da seama ce s-a intamplat cu asinul epuizat. Scena se petrecea la 5 minute distanta de podul peste rau.
Drumul m-a condus pe teren foarte accidentat, urcand mereu. Eram singura in continuare, Hari isi alegea in general cele mai nepotrivite portiuni de drum ca sa dispara. Dupa aproximativ jumatate de ora am intrat intr-o zona asemanatoare celei din ziua precedenta, la care se lucra, in acelasi stil (parul si barosul), pentru construirea viitorului drum. Erau patru muncitori, un par si un baros. Am spus “namaste” si am trecut rapid mai departe, atenta sa nu ma pravalesc. A urmat o deschidere frumoasa, drumul s-a latit, mergeam paralel cu raul, foarte aproape de el si in fata urcau, parca spre cer, atat de multe si infinite pareau, alte trepte amenajate din piatra, de data aceasta mult mai late. 
Era ora 11 deja si cand eram aproape pe la distanta treptelor, am auzit zgomot din spate. Urca o cireada de bovine negre ca taciunele si cu coarne lungi, arcuite in fata. Nu erau multe, vreo 8, mergeau cate doua, deci m-am oprit din nou si le-am lasat sa treaca pe langa mine, lipindu-ma de peretele muntelui. Panorama pe care o lasasem in spate era o noua imagine din “Tara Minunilor”. Dupa o urcare atat de spectaculoasa, pe trepte, a urmat o coborare si mai spectaculoasa, aproape incredibila. Ei bine, aici a fost o portiune in care m-am bucurat sa vad oameni in fata mea, chiar si la o distanta apreciabila. 
Erau acolo, isi vedeau de drumul lor, daca m-as fi pravalit oricum nu m-ar fi auzit nimeni, dar prezenta lor im dadea un sentiment de siguranta. Nu sufar de rau de inaltime, deci coborarea nu a fost o problema pentru mine. Coborare, urcare, coborare din nou, de data aceasta pe poteca, treptele se terminasera. Din ce am citit, toata aceasta portiune de traseu fusese amenajata cu mare grija prin anii 1980, dupa ce o catastrofa naturala distrusese drumul initial din partea estica a raului. Drumul se impartea in doua directii chiar la piciorul de intrare pe primul pod, dar pe partea vestica a raului nu se mai putea circula, terenul fiind prabusit.
La ora 12 traversam din nou raul, pe un pod foarte scurt. Trei localnici, venind din directia opusa noua, incarcati cu furaje bine legate, isi scoteau sufletul urcand. Desi pare incredibil, acesti oameni isi petrec viata strabatand potecile Himalayei cu incarcaturi intre 50 si 90 de kg. Citeam ca un comerciant cara cam 80 de kg de marfa in spate si castiga o medie de 1,50 – 2 USD per kg vandut. Comentariile sunt de prisos.
Trecand si acest pod am urcat pieptis urcusul pe poteca ingusta, peste 10 minute intram in Dharapani, un sat aflat la 1.960 m alt. Intrarea este marcata de o kani din piatra si de acum incolo, toate satele vechi pana in Kagbeni isi vor marca granitele de intrare si iesire prin aceste chortens de mici dimensiuni (cele de mari dimensiuni se numesc stupa). Arcadele devin din ce in ce mai pitoresti, influenta tibetana fiind usor recunoscuta. In Dharapani ne-am oprit pentru verificarea permisului de trekking. Cei doi ghizi au ramas afara, Ana si cu mine am intrat in casa oficialului, care ne trecea intr-un registru imens. Aceste verificari erau oarecum neplacute nestiind cand sa te astepti la ele si trebuind sa iti dai rucsacul jos. Doar multumita intuitiei mele pastrasem permisul in buzunarul de deasupra al rucsacului, caci Hari nu ma avertizase ca pe traseu vor exista aceste opriri si nu imi pastram actele sau banii la suprafata, pentru a nu fi usor de gasit la o adica. Rationamenul pare lipsit de logica si poate chiar este, dar asa am procedat. Oricum, banii si actele sunt impartite cam in trei sectiuni si imprastiate prin tot atatea locuri prin rucsac, existand si cazuri de jaf la drumul mare.
In fata punctului de control se afla un panou pentru trekkers, in care li se atragea atentia ca satele care urmeaza si dinspre care veneam noi nu apartin de Aria de Conservare Manaslu, ci de Aria de Conservare Anapurna, deci sa aiba grija sa aiba un permis de trekking corespunzator. Mentiunea se datoreaza faptului ca in aceasta zona se intrepatrund traseele care vin dinspre Manaslu prin punctul de control din Thonje, unde eu nu am ajuns, nefacand parte din circuitul Anapurna.
Dharapani este impartit in trei sectiuni: partea de jos, cu hoteluri, oficiu telefonic, punctul de control, magazine si o prima “German bakery”. Nordul asezarii este considerat a fi o sectiune aparte si la 10 minute distanta o alta sectiune, cu o mica hidrocentrala, sursa de electricitate. Pe un panou mare, la 10 minute de punctul de control, scrie: “Wel come to ODAR! Odar literally means caves. The village got its name from the several caves presents in the village. It is at an altitude of 2.450 m and is about 30 minutes of walk from here. The village forms a perfect setting for viewing Manaslu, Lamjung Himal (Himal = munte in tibetana) and Annapurna II as well as surrounding places. One can get the typical homestay facility and experience true Gurung lifestyle.”
Se iese din Dharapani, se trece pe langa o scoala si drumul urca mai departe spre vest. La un moment dat se bifurca si aici am urmat drumul din dreapta, printr-o noua kani pe care scria clar: “make success distination Manang 2004”. Drumul din stanga se termina in satul izolat numit Kotre. Dupa aproximativ trei sferturi de ora printr-o zona impadurita cu “pini albastri” se ajunge lejer si relaxat la 2.160 m in satul Bagarchhap. Era deja ora unu, mergeam de patru ore jumate, eram din nou toti patru, asa ca am decis sa alegem un loc cu soare, sa ne punem tricourile la uscat (ce spalasem in seara anterioara) si sa mancam. Imi simteam stomacul absolut gol. Ziua ne apartinea din plin si ne bucuram de soare, dupa ce mersesem intr-o umbra rece ultimele 30 de minute.
Bagarchhap este primul sat cu arhitectura tipic tibetana: case din piatra insirate una dupa alta, foarte aproape (in Tal, de exemplu, erau distantate de gradini mari), acoperisuri absolut plate pe care se ingramadeau gramezi de lemn de foc. In 1995, in noiembrie, Nepalul a fost strabatut de o mare alunecare de terenuri si atunci o mare parte din Bagarchhap a fost distrusa, doua lodges demolate complet si oameni au fost ucisi. La iesirea din sat exista un monument in comemorarea acestora, dar desigur ca acest lucru nu l-am stiut atunci, din pacate. Recunosc ca aveam Lonely Planet cu mine, era singura carte pe care o aveam, dar niciodata nu aveam rabdare sa citesc inainte de a pleca pe traseu. In mare parte, satul a fost reconstruit, dar multi au ales pentru reconstructie asezarea urmatoare, la o distanta de jumatate de ora, Danaque.
Am zabovit o ora si un sfert la soare, eram singurii turisti chiar pe terasa primei locatii turistice, eram prea flamanzi pentru a merge mai departe. Am consumat o portie de dal bhat (270 NRP), fiind consistent si generos si avand gust diferit in functie de cine il pregatea. A fost chiar bun, in comparatie cu cel din Bhulbhule, care nu mi-a placut. 

Am continuat drumul de la ora 2 p.m., era o zi insorita, superba, chiar daca destul de rece, in fond trecusem de 2.000 de m alt.  Desi zona, inca joasa ca altitudine, ofera o bogatie de paduri virgine de pin si brad, acest patrimoniu se imputineaza permanent datorita construirii de noi locuinte, hoteluri si restaurante, lemnul fiind folosit in constructii, pentru incalzit si gatit. Este o pierdere regretabila, dar de nestopat. Drumul se mentine pe malul sudic al raului si, parcurgand zone de padure, trece prin Danaque (2.210 m alt.), numit si Syal Khola (“Râul Șacalilor”). Este un sat in toata regula, cu drum lat, amenajat, multe hoteluri si restaurante (a nu se pierde din vedere ca orice fel de cladire, oricat de darapanata este ea, construita fie din lemn, piatra sau tabla, daca ofera cazare turistilor, este numita “hotel”, iar sala unde se poate manca poarta fara exceptie denumirea generala de “restaurant”, indiferent ca podeaua este pamantul insusi). Aici am vazut pentru intaia oara, chiar pe mijlocul drumului, catre iesirea din sat, un zid lung, construit din piatra, vopsit in alb, cu foarte multe moristi de rugaciune si drapele colorate inscrise cu rugaciuni buddiste. Pe fata zidului scria ceva in nepaleza si in engleza: “Himali autonomous state H.Y.F.Manang”. Tot sub efectul legendei si a documentarelor vazute pe Discover Channel, in momentul in care am vazut sirul lung de moristi am incetinit mersul, mi-am dat un bobarnac pentru a-mi relua respiratia, am uitat total de greutatea rucsacului si am inceput sa merg cu palma peste fiecare morisca, m-am intors si am luat-o si pe partea cealalta in acelasi ritm de om care bause un pic mai mult ….. alta descriere nu am ……. Imediat dupa aceea, pe dreapta, din caramida vopsita cu alb, aparea o casuta, sa fi avut doi metri jumate, care adapostea o imensa morisca rosie incrustata cu rugaciunea eterna si omniprezenta Om Mane Pad Me Hum(banuiesc ca asta era).
Desi era prima  pe care o vedeam, nu am intrat. Ma simteam stinghera, stiam ca nu am bani de lasat, cum era obiceiul ….. deci am trecut incet mai departe, nedumerita, renuntand inca o data se il bat pe Hari la cap ca sa imi explice insemnatatea acestor lucruri. Mai mult ca sigur ca am fost clientul ideal pentru el, caci nu l-am deranjat prea mult cu prezenta mea, nefiind genul de client care, intr-un astfel de context, isi cerea neaparat, in stil european, drepturile castigate in virtutea faptului ca a dat niste bani.
Trecuse o ora de cand plecasem din Bagarchhap, ieseam din Danaque, am traversat apa pe un pod din lemn si drumul pietros urca pieptis prin padure, intrand in con de umbra de acum incolo. La inceput au reinceput scari din piatra, destul de late, facand urcarea si coborarea mai facile. Am auzit cunoscutul zgomot de talangi din spate, o caravana destul de mare de asini se apropia cu repeziciune, asa ca ne-am gasit fiecare cate un loc, intr-un picior sau tinandu-ne de cate un copac, pentru a face loc bietelor patrupede. Eu si Ana am sarit in timp util si ne-am 
lipit de o stanca asa cum am putut, din sens opus, pe treptele foarte abrupte si intrand intr-o curba suspendata spectaculara, venea o alta armata de asini, la fel de greu incarcati. Ar fi fost un accident mai mult decat nefericit sa fii impins de vreun animal, care isi vedea de drumului lui periculos, atent sa paseasca corect, sa nu isi rupa gleznele sau sa nu se dezechilibreze, riscand sa se pravale el si altii din jurul lui, ar fi fost un fel de macel. Am stat aproape nemiscate pe petecul acela de pamant, la semi-adapost, nu mai putin de 30 de minute. De sus venea un sir, cu o oarecare viteza, de jos urca un alt sir, deci oamenii care manau aceste patrupede au avut ceva de furca. A fost un spectacol aproape senzational, trebuie sa recunosc, terenul fiind atat de limitat si de accidentat.
La un moment dat, desigur ca totul s-a linistit si noi am continuat urcarea spre cer, spre curba aceea suspendata de pe care tot vazusem ca apar urechi si capete de asini, ca dupa cateva secunde sa le simtim respiratia aburinda prin fata noastra.
Am mai urcat prin padure pret de aproximativ o ora, soare nu mai era, ba dimpotriva, parea ca se coboara un fel de voal al cetei. S-a deschis drumul la un moment dat si dealul impadurit pe care urcam a oferit deodata o zona plesuva, descoperita, defrisata. Era o banca inalta construita acolo, aparea si o casa, drumul mai urca ca o dara, abrupt, si se ghicea inceputul unei alte asezari omenesti. Per total, drumul de astazi fusese, tehnic vorbind, mai usor decat ziua precedenta. In jurnal notam (si ma incearca un zambet ghidus acum): “Trekul de azi a fost cu 0,5% mai usor decat cel de ieri (!), deci indeajuns de greu.“ Ne-am oprit, am poposit pe banca aceea, toti patru, cred ca am stat un sfert de ora. Simteam nevoia sa terminam ziua de trekking, fusese abrupt, rucsacul era greu, soarele disparuse, ceata devenea tot mai patrunzatoare si zona, inghesuita parca in nelinistea perfida a unei paduri straine, nu parea foarte imbietoare in sine. Bine ca eram toti patru la un loc. Cei doi ghizi ne-au asigurat ca imediat intram in satul Tamang (2.600 m alt.) si vom opri la  Royal Garden Hotel. Asa ca am continuat urcusul. 
Drumul a intrat intr-un spatiu deschis, casele se intrezareau prin perdeaua de ceata, peste tot din pamant ieseau in afara cioturi de piatra tocita, dand impresia de resturi menajere si ambalaje. Ana si Kul, mai usori si mai rapizi, s-au detasat iar foarte repede de noi, dupa 5 minute de mers aproape ca ii pierdeam in ceata. Satul parea nelocuit. O prima casa pe stanga, dupa ce trecusem de Royal Garden Hotel, care era inchis – deci iata, trebuia sa mergem mai departe, sa ne incercam norocul la o alta pensiune care ne-ar fi putut oferi gazduire in Tamang, se pare de altfel ca era singura noastra sansa, Tamang (sau Temang) nefiind decat o asezare de tranzit pentru turisti. - , era construita in terenul acela stancos si denivelat, direct in deal, de la nivelul cel mai de jos ridicandu-se un soclu din pietre asezate unele peste altele, iar deasupra locuinta din placi de placaj. Pe o sarma atarnau haine la uscat, deci
locuia cineva acolo si pe timp de iarna. Cam toate casele aveau aceelasi design si baza aceea din pietre slefuite sau neslefuite era destul de inalta uneori. Unele gospodarii erau prapadite rau, plangeai de mila lor si iti imaginai cu greu ca acolo se poate trai. Altele erau ingrijite si dadeau un sentiment de solid. In fata unei astfel de intrari intr-o gospodarie, care avea si o banca lunga si neinteles de inalta la intrare, am avut nebunia curajului de a ma apropia de un dulau imens, care dormea, rugandu-l pe Hari sa faca o fotografie.
Doamne, ce mare dezamagire am incercat cand am vazut ca promisa gradina regala nu isi mai pastrase portile deschise si pentru noi ….. !! Ne-am oprit pe la ora 5 p.m. la Tibet Guest House. Se urca pe trepte din beton, se ajungea pe o terasa betonata, descoperita, unde era o masa lunga si o banca, in stanga se facea o scara din lemn, desigur ca foarte abrupta, care ducea la camerele de sus destinate turistilor, iar jos, la parter, putin mai jos decat terasa betonata, se forma un fel de curte interioara a gospodariei. In dreapta scarii de lemn, deci in dreptul terasei, se intra intr-o sala unde turistii serveau masa. Era o familie cu 3 copii curiosi, stiu ca doua fetite la vreo 5 si 8 ani au venit in camera, cu siguranta in cautare de dulciuri. Aveam doua paturi in camera, usile nu se puteau inchide, erau ca niste obloane defecte. Totul era facut din lemn brut, netratat, nevopsit, dar exista si un geamlac cu sticla. Si exista si putin curent electric, fantastic! Am inghitit foarte mult frig aici, sau, mai bine zis, poate ca de aici incolo incepeam sa mananc frigul permanent, care te taia din momentul in care te opreai din miscarea permanenta de peste zi. Probabil si din cauza draperiei de ceață poate si atmosfera sinistra dinaintea unui cutremur ce avea sa ne zguduie la 3 dimineata ….. nu stiu, dar era un frig aparte in Tamang.
Hari nu stiu pe unde a disparut. Era o figura noua ce a facut in seara aceea. Era devreme, evident, deci oricum si oricat de obosit erai, nu te puneai sa te culci la ora sase. M-am dus in sala de mese, caci nu prea aveam unde altundeva sa merg. Era prea frig si intuneric si sinistru afara. In sala era de asemenea foarte frig, dar macar ma zgâiam la toate lucrurile care erau pe-acolo și aveam senzația ca e puțin mai cald. O podea din scânduri de lemn, curată, niste vase din alama, lustruite, probabil extrem de vechi, ceva mobilier, multa coloratura, mușamale chicioase, tot felul de culori, semne clare de sărăcie și impovizație cu iluzia bunăstării și atragerii turiștilor. Cum Hari nu era, m-am descurcat singură, le-am aratat fetițelor gazdei ce aș dori să mănânc. A fost o supa clasica, la plic, cu taitei si o portie de vegetable fried rice, deci fara carne, 160 + 165 NRP = 325 NRP cina. Am tot așteptat, Hari nu a apărut, a doua zi am aflat că de fapt el era in bucataria gazdelor, unde toti, grupati pe podeaua din pamant, in jurul focului, mancau dal bhat. Kul mi-a explicat a doua zi ca asa ceva este foarte normal, ghizii se simt mai bine sa nu manance impreuna cu turistul sau cu turistii. Plus de asta, mancarea nu il costa nimic, iar turistul nu trebuia sa stie acest detaliu, desigur. Dupa ce am primit explicatia, am zis OK, dar trebuia doar sa imi fi spus de la inceput, doar nu il obligam sa stea sa manance cu mine. Dar eu am crezut ca mergem impreuna, mancam impreuna, bem impreuna, nu ne comportam ca in sclav si stapan sau print si cersetor! Oricum, fata de figura ce urma a doua zi pe traseu, asta era un fel de felie de tort dulce.

In sala a mai aparut o pereche de turisti, vorbeau engleza. Dar nu au fost amatori de dialog. Nu stiu din ce directie veneau, dar nu ne-am mai intalnit cu ei pe traseu.
Dupa masa am mers la culcare si atunci am realizat mai exact ca Ana si Kul erau combinati impreuna, nu doar ca turist si ghid. Ideea mi s-a parut inacceptabila din mai multe puncte de vedere, printre care si cel al igienei pe parcursul unui traseu atat de lung si in conditii atat de vitrege. Ma straduiam sa o inteleg si nu reuseam si cateva zile tot imi spuneam ca ma insel, cei doi nu au cum sa se culce impreuna! 
Noaptea a fost linistita pana la un moment dat. La 03:05 am fost smulsa dintr-un somn adanc de o miscare tectonica puternica. Casa era si oarecum suspendata pe un fel de deal, mansarda unde se aflau camerele pentru turisti nu parea foarte solida, probabil ca leganarea a fost chiar puternica, eu cel putin asa am resimtit-o. S-a auzit larma de caini, dar nimic altceva. Totul era cufundat in bezna si liniste, era incredibil de-a dreptul. Vreo jumate de ora am stat cu simturile ciulite, nu a urmat nimic si am cazut din nou in somn, cuibarita in caldura sacului meu aglomerat de dormit, in camera erau cu siguranta cel mult zero grade, dar in sac termometrul de la ceas arata 30 de grade Celsius!! Pe masura ce urcam in altitudine, si temperatura nocturna din sacul de dormit avea sa scada.

dansul pânzei de păianjen în curenții himalayeni


Keine Kommentare: