Ziua a II-a,
Prima zi in Kathmandu, “Namaste!”
17.12.2008, 10:30
Thamel Marg, 318 Hymalaian Adv.
Eram
incantata ca totusi adormisem si chiar dormisem, chiar si asa, cu
trezitul acela la unu dimineata si cu scarboshenia de gândăcoi care
probabil dorise sa imi zica “Namaste in Nepal!” Recunosc ca luasem ceva
de somn, prea nu dormisem si, din cate ma cunosc, sansele sa adorm de la
sine erau destul de reduse. Nu imi amintesc sa mi se fi intamplat
vreodata pana acum, sa ajung intr-un loc strain, mai ales intr-un oras,
si sa ma culc dupa check-in-ul in camera! Intotdeauna ritualul era de
lasarea bagajului si plecarea in recunoastere. Dar bezna de pe strazi,
harmalaia si sentimentul ca chiar te simti analizat, iesind in evidenta
ca venind de pe alt continent, din alta lume, toate acestea au fost un
obstacol de netrecut, asa ca primele gesturi dupa intrarea in camera au
fost sa desfac sacul de dormit si sa vad cum adorm mai repede. Mai ales
ca nu era lumina la ora aceea si dupa aproape 40 de ore de nesomn chiar
nu iti arde sa bajbai la lumina lanternei ca sa te poti spala sau sa
poti savura “peisajul”. Care peisaj, ca era un interior absolut jalnic
....
Oricum, chestii demne de retinut, pe care mi le-am notat in jurnal la ora 01:15:
“In
drum spre Katmandu, cat inca te mai afli intr-o zona apropiata de
standardele tale de civilizatie, nu ezita sa cumperi si sa cari cu tine
macar 1 litru de lichid, apa, orice fluid. Te pomenesti ca ajungi in
Nepal noaptea, te culci, si peste noapte chiar nu ai de unde sa te
hidratezi! “
Cealalta era chestia cu localizarea in avion, eu fiind maniaca cu fotografiile facute de sus!
Asa
cum incercasem sa ma organizez, astazi aveam doua intalniri in
Kathmandu. Primul era Nirmal, un tip de la o agentie de turism, care imi
fusese recomandat de Rob Steel, un britanic la vreo 50 de ani, care hălăduia prin Nepal de mai multi ani. Aveam de la el o oferta de pret,
vroia 50 USD/zi, eu urmand a-mi achita deserturile si, desigur, alte
cheltuieli personale. Mi se parea mult 50 USD/zi si am avut dreptate ca
era destul de mult. Cautand agentia lui de turism, mi-am dat seama ca
..... strazile nu aveau denumiri!!! De la Potala Guest House pana la
Hymalaian Adventure am facut o ora, asta dupa ce am intrebat mai multi
politisti si soferi de taxi. O lume nebuna-nebuna! Pe adresa data scria
denumirea agentiei si denumirea de Thamel, dar nu tu nume de strada, nu
tu numar..... Thamel este intreaga zona comerciala adresata exclusiv
turistilor, cu mii si mii de magazine si firme amestecate, restaurante,
hoteluri, pensiuni, case de schimb, cu o aglomeratie fantastica de
panouri, marfuri si firme de toate dimensiunile si toate culorile, cum
dracu sa gasesti o anumita agentie??? Ulterior, cand am mai invatat un
pic zona, ajungeam in 5 minute la agentie!! Sunt doua sau trei strazi
principale cu multe legaturi si iesiri, sansele de a te invarti mai
multe ore in cerc sunt maxime. Nici nu imi pot imagina ce e vara aici,
cand sunt si turisti, ca acum abia daca am vazut 3 europeni!
La
ora 10 am ajuns la agentie. O incapere minuscula, in care se afla un
birou si un computer, in spatele biroului un baiat si in fata un scaun
pentru client. Atat. Baiatul saracu balbaia cateva silabe in engleza,
dar a reactionat la numele Nirmal si a pus mana pe telefon. Asteptandu-l
pe Nirmal, care a aparut cam dupa 40 de minute, baiatul mi-a povestit
si mi-a si aratat un manual dupa care invata el, singur, engleza. Dar e
greu cu pronuntia.
Pe
Nirmal il asteptam, asa cum stabilisem inca din Bucuresti, in ideea
discutarii unui tarif final si a intalnirii ghidului care urma sa ma
insoteasca. Intelesesem deja ca nu gasise nici un alt turist amator
pentru acest traseu, cu care eventual sa fi putut imparti cheltuielile.
Stiam ca permisul costa 30 de USD, restul erau cheltuielile de cazare,
mancare pentru mine si ghid, iar la final, desigur, asa cum se
obisnuieste, intr-un procent de minimum 10% din suma totala negociata,
se lasa direct ghidului bacsisul final. Pentru mine era foarte important
sa vizualizez ghidul, sa vad daca exista sanse de compatibilitate,
altfel nu ma interesa colaborarea. Era totusi vorba de o perioada de
trei saptamani cand pleci la drum, pe coclauri, in situatii neasteptate,
cu un strain ale carui reactii nu le cunosti, dar in care trebuia sa ai
deplina incredere pana la urma. Deci contactul vizual era conditia
primordiala, chiar mai importanta decat suma de bani.
Intalnirea
cu Nirmal nu a decurs conform intelegerii sau asteptarilor mele. Am
incercat sa discut cu el, in sensul obtinerii unei renegocieri concrete,
cel putin jumate de ora.
Dar
nu ne-am inteles. Nu din cauza vreunui obstacol lingvistic, ci din
cauza felului lui alunecos de a fi si de a nu raspunde. Am fost sincera
si i-am spus ca vreau sa discut intai cu el, apoi am o alta intalnire si
seara urmeaza sa iau decizia si pana la ora 18 il anunt ce urmeaza sa
fac, astfel incat a doua zi dimineata sa fie depuse actele pentru
obtinerea permisului de trekking. Nu a schitat nici o intentie de a-mi
facilita intalnirea cu ghidul. Iar stilul de “money no problem, I make
for you a good price” nu face altceva decat sa ma innebuneasca, asa ca
intrevederea noastra nu a avut nici un sens pana la urma. I-am spus ca
daca nu ajung la o intelegere cu celalalt ghid, ma voi intoarce la el.
Sunt sigura ca el nu a priceput ce vroiam de fapt, dar de ce nu a
priceput, eeeeh, asta ma depaseste pe mine.
Mi-era
foame, dar absolut nimic din jur nu imi inspira incredere. Am gasit un
magazin cu rafturi, in care erau si marfuri sigilate, mi-am cumparat
apa, niste pachetele cu fructe uscate si alune/migdale si niste
ilustrate, pe care le-am si scris in aceeasi dupa-amiaza. Dupa 17 ani de
zile, cred ca era pentru intaia oara cand vroiam neaparat sa trimit
ilustrate, gandindu-ma ca daca nu ajung la destinatari, macar suma
investita nu era prea mare.
Cea
de-a doua intalnire ma interesa oarecum mai mult, dintr-un anumit punct
de vedere: era vorba de un ghid care ar fi fost platit direct de mine;
ideea de a plati pe cineva direct imi dadea mie un sentiment de
confortabilitate mai mare, era ca si cum simteam ca ajut pe cineva in
mod direct.
Pe
tip il chema Hari si dadusem de el cu aproximativ o saptamana inainte
de plecare, pe site-un unui tip din Germania. Imi trimisese si el un fel
de oferta, adica tariful, vroia 35 EUR/zi, eu urmand sa imi platesc
doar “bauturile”. Hari vorbea engleza si germana si imi dadusem
intalnire cu el pe undeva prin Kathmandu, spunandu-i ca ma poate
recunoaste dupa soricelul meu de plush care va sta agatat de un rucsac
albastru (si ii trimisesem o fotografie cu Diddl Mouse-ul meu). S-a
dovedit a fi o idee excelenta, pentru ca in locuri inguste si
aglomerate, cum sunt strazile din Thamel, recunosti mult mai rapid si
mai sigur o jucarie de plush deosebita, decat fata unei turiste blonde.
Cu vreo jumate de ora inainte sa ajung eu pe unde credeam ca este
punctul de intalnire fixat, m-a recunoscut pe strazi pe-acolo si mi-a
zis ca ce bine ca m-a vazut, că restaurantul pe care il dadusem eu ca
punct de reper nu se mai numea asa cum statea in al meu “Lonely Planet”
si nu l-as fi gasit in vecii vecilor!
I-am
spus ca vreau un loc linistit sa stam de vorba, daca exista asa ceva
prin zona. Am intrat intr-un local ferit din imediata apropiere, eu am
comandat un big pot of tea (asta inseamna ceva de genul 0,75 l, daca nu
cumva chiar 1 l = 60 Rs = aprox. 0,85 USD) si el o ceasca de cafea (30
Rs = aprox. 0,40 USD). Desigur ca am facut cinste, baiatul nu locuia in
Kathmandu si venise cei 20 km pe un moped special pentru aceasta
discutie (45 de minute adica).
Mi-a
facut un tarif final bun, mult mai apropiat de realitatea locala, mai
ales ca disperarea era mare, nefiind turisti mai deloc. Nu erau turisti
nici macar prin oras, ce sa mai vorbim de nebuni care ar fi dorit sa
plece pe trasee atat de lungi!!! Eu personal nu realizam la ora aceea
gradul de saracie si de disperare, ca urmare negocierea a fost corecta,
eu stiind clar ce buget aveam pentru cele 3 saptamani de trek si ce
rezerva mai imi trebuia pentru zilele de la final.
Nu
i-am dat raspunsul pe loc, aveam indoielile si suspiciunile mele, chiar
daca fata de 50, cat imi ceruse Nirmal, lui Hari i-as fi platit 35
USD/zi + 45 USD costurile pentru permis si bus. Ca peste tot si ca in
orice in viata asta, in toate variantele pe care le gasesti la o
problema, exista plusuri si minusuri, avantaje si dezavantaje.
Prin
agentie, te simti mai asigurat,, simti ca cineva isi asuma anumite
responsabilitati, simti ca cineva preia rezolvarea unor situatii
neprevazute.
Prin
ghid privat, platit la negru, esti pratic descoperit: nu cunosti
individul, nu stii de unde sa-l iei, Hari vroia toti banii in avans, eu
i-am spus ca nu ii dau, oricat de mult regret chestia asta, dar chiar nu
imi pot permite sa il platesc in avans. Si daca ce? La o adica, eram
singura cu el pe traseu, stia ca oricum am toti banii asupra mea, care
ar fi fost problema sa nu ma agreseze, sa ma fure si sa plece (asta in
cel mai bun caz!)?! Nici o problema. (Si as minti sa afirm ca acest gand
m-a parasit macar o singura zi pe parcursul trekk-ului!) Dar ca sa vezi
cat de stupid putem gandi si reactiona in unele contexte. Desi nu cred
ca a fost stupid pana la urma, dupa cum aveau sa se deruleze
evenimentele. A fost o idee foarte buna sa nu ii dau banii in avans si
nici sa nu ii dau pe toti inainte de incheierea traseului. Nici eu nu
sunt platita in avans, indiferent ca muncesc oficial sau la negru,
niciodata nu am cerut bani in avans, ba a mai si trebuit sa si alerg
dupa ei la final. Asa ca nu vedeam nici un motiv pentru care ar fi
trebuit sa ii dau toti banii dinainte.
Am
stabilit cu el ca ma decid pana in ora 21 si il sun sa il anunt. Tot
incercam sa ii simt caracterul si intentiile, imi spusese ca era
casatorit, avea doua fete, una de 6, una de 12 ani, locuiau cu parintii
sotiei si visul lui era sa aiba casa lor, separat. Avea 35 de ani si se
considera un ghid privilegiat, in virtutea faptului ca vorbea germana,
astfel incat era solicitat si accepta doar grupuri de turisti germani in
general. Desigur ca am minimalizat importanta acestui lucru pe care el
il considera un avantaj ce trebuia platit in plus, pentru ca mie imi
convenea si engleza foarte bine. Si pana la urma, comunicarea dintre
noi, atata cat am smuls, a fost 70% in engleza, desi pronuntia lui era
foarte incalcita pentru mine si intelegeam cu greu ce vroia sa spuna si
nu de putine ori ma enervam in sinea mea. Invatase germana la Institutul
Goethe din Kathmandu. Un alt vis de-al lui era sa isi deschida propria
agentie de turism si majoritatea ghizilor fac asta, gandindu-se,
desigur, ca nu pot fi ghizi pe munte toata viata, ci va sosi o vreme
cand vor prefera sa stea intr-un birou de unde sa gestioneze activitatea
altora.
Partea
un pic ciudata ramane faptul ca nu am simtit mai nimic vis-a-vis de el,
ca individ. Nu mi-a inspirat nici o teama deosebita fata de cea
generala pe care o aveam, nu mi-a inspirat nici o empatie foarte sigura,
nici o placere sau neplacere deosebite. Era sigur ca nu era ce mi-ar fi
placut mie, dar nimeni nu mi-ar fi putut pune la dispozitie un strain,
cu atat mai mult un localnic, care sa imi dea sentimentul ca sunt in
siguranta si ca vom avea o comunicare excelenta, care sa contribuie
relevant la confortul general al intregii aventuri.
Alta
chestie care mi-a povestit-o a fost ca el va da o parte din bani
agentiei pentru care lucreaza in mod normal, chiar daca eu il voi plati
pe el direct. L-am intrebat de ce, nu intelegeam rationamentul, atata
timp cat in aceasta perioada agentia oricum nu ii acorda nici un ajutor
si nici nu avea de unde sa ii dea clienti. Se simtea dator agentiei
chiar si in astfel de situatii, pentru ca, de exemplu in plin sezon,
cand el singur nu isi gaseste clienti, agentia este cea care il suna si
il solicita pentru vreun grup, asigurandu-i un venit. Si un grup
inseamna si pentru el mai multi bani, pentru acelasi timp pe care si-l
petrece cu un singur turist. Acum ce sa zic? Nu stiu in ce masura acesta
este adevarul, dar am vrut sa ma asigur ca nu spune baliverne si am
vrut sa merg sa vad unde este agentia. Ca urmare, la doar cativa pasi de
localul unde intrasem, se afla si agentia pentru care lucra si m-a dus
acolo, m-a prezentat sefului lui, am discutat ca pot lasa rucsacul cel
mic la ei, fara alte taxe, mi-au spus ca ei se vor ocupa de obtinerea
permisului de trekking. Seful agentiei era un tip chiar placut, desi nu
se deosebea de restul nepalezilor pe care i-am intalnit. Pur si simplu
mi se paruse mai empatic decat oricine altcineva, chiar avea alura de om
de birou si de business.
Pentru
felul meu de-a fi, nepalezii de oras mi s-au parut mult prea falsi in
curtoazia lor. Pusi pe jaf intr-o maniera libidinoasa si dizgratzioasa
pentru stilul meu. Si cu timpul mi-am dat seama ca nu ma inselam deloc.
Afisau o curtoazie debordanta pana dupa momentul acapararii unui client,
dupa care nu ezitau si nu aveau nici o jena in a nu livra servicii, a
nu respecta promisiuni sau a minti, ca sa nu spun a insela.
Dupa
ce m-am despartit de Hari m-am dus din nou in camera, nemancata. Am
scris ilustratele, a doua zi avand de gand chiar sa ma aventurez in a
cauta oficiul postal. Este adevarat ca hotelurile sau magazinele mari de
unde se cumpara vederi spun ca pot asigura si acest serviciu, de a-ti
expedia corespondenta, dar in realitate se pare ca nu prea sunt
consecventi sau nu prea respecta aceasta promisiune, ilustratele lasate
neajungand la destinatarii lor europeni. Acest lucru il citisem pe
internet si mi-a fost confirmat si de europeni cu care am intrat
ulterior direct in contact. Deci iar am actionat corect, condusa de
propriul fler, si cautarea oficiului postal chiar si-a meritat efortul,
sa zicem ca pura informatie locala.
M-am
decis greu pe cine sa aleg. Mai mult ca sigur ca si de la Nirmal as fi
capatat un tarif mult mai bun, dar am preferat sa nu mai lungesc
povestea. In definitiv eu mersesem la el o data, faptul ca el nu a
reactionat conform logicii mele, l-a facut sa piarda probabil singurul
client al lunii decembrie si ianuarie.
L-am sunat pe Hari de la receptia hotelului, pe la opt jumate. A ramas ca ne intalnim a doua zi la 10 la agentie.
Flamanda,
fara lumina si fara nici un alt sunet prin camera, m-am culcat pe la 11
p.m., dorindu-mi sa nu mai vad si sa nu mai simt picior de insecta prin
camera! Si dorindu-mi ca a doua zi sa gasesc un loc unde sa mananc pana
nu mai puteam! Dar numai anumite dorinte ni se implinesc in viata, de
obicei cele esentiale, asa ca a doua zi am fost cam la fel de flamanda :-(
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen